PRISLEA CEL VOINIC SI MERELE DE AUR

Praslea cel Voinic si merele de aur from pc-software-free on Vimeo.



Share/Bookmark

Watermelon Jam


Watermelon Jam

Share/Bookmark

Gradina botanica din Cluj



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Иван Купала - Пчелы



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Omul padurilor


Omul padurilor
E un soi de Tarzan al Bucegilor. Un razvratit dezamagit de viata, care si-a aflat linistea in natura

Bunicul si ursul Ghita

Paseste ferm, cercetand cu privirea fiecare bucatica de poteca. Pe-aici a trecut ursul, putin mai jos am vazut urme proaspete. A tinut poteca in sus vreo cinci pasi, apoi a intrat in padure. Ceva mai sus e un zmeuris, acolo s-o fi dus.

"Uite, vezi peretele ala urias? Acolo a fost cariera de piatra. Acum e un loc parasit. Pe-acolo trec ursii cand coboara in oras, la gunoaie. Saracii de ei! Pesemne ca asta s-a abatut din drum dupa zmeura."



Nu, nu mi-e frica. Langa un om ca el, nu prea ai cum sa simti teama. Il cheama Radu Alexe, are 57 de ani si toata viata si-a trait-o in padure. Ii cunoaste
toate misterele, stie sa le vorbeasca jivinelor, sa le astampere furia, sa le adulmece urma, cunoaste secretele oricarui arbore, le stie varsta numai dupa fosnetul frunzelor, intelege euforia lastarilor sau trosnetul, ca un icnet de durere, al copacilor seculari.

Nu exista locsor in muntii Bucegi pe care sa nu-l cunoasca; nu e padure in care sa nu fi dormit macar o noapte, nu e salbaticiune pe care sa n-o stie. Ursi, cerbi, mistreti, cocosi de munte, capre negre. Pe toate le poti vedea daca reusesti sa tii pasul cu el, sa urci zile intregi coaste din cele mai aspre, sa dormi cu el sub stanci sau prin paduri neumblate.

"Radu Padure", asa ii spune toata lumea aici, pe Valea Prahovei. Traieste in Poiana Tapului, insa oamenii il vad foarte rar. Sta zile si nopti la rand departe de oras, ascuns prin padure. "De cand ma stiu, parca aud o voce care ma cheama acolo, sus. Nu-mi place sa stau printre oameni, ma simt mai singur printre ei decat acolo, in mijlocul padurii.

Acasa, nu rezist mai mult de doua, trei zile. Ma plictisesc de moarte. Ma trezesc in zori, imi pun in rucsac un fir de doi metri pentru pescuit, o lanterna, o patura, un cutit, si gata, am plecat. Nimeni nu ma poate opri. Nu stiu de ce, parca sunt hipnotizat. Niciodata nu iau mancare la mine. Muntii astia iti ofera tot ce vrei. Peste, bureti, zmeura.

Nu-mi trebuie mai mult. Doar pentru animale mai iau uneori cate ceva. Cateva kilograme de porumb, niste bucati de sare. Din pacate, nimeni nu se mai ocupa sa le lase mancare. Ma refer la cei de la Ocolul Silvic, ei ar trebui sa faca asta. Ei ar trebui, de exemplu, sa hraneasca ursii, sa le duca mancare acolo, sus, in mediul lor.

Dar nu se mai ostenesc sa urce atata drum, lasa troacele cu porumb pe marginea soselei. Si-uite asa, ajung saracii ursi in curtile noastre si se da peste cap totul. E tragedie mare ce se intampla astazi in muntii astia."


Pentru oamenii locului, Radu Padure e doar o mare ciudatenie, un fel de Yeti sau Tarzan al Bucegilor. Vanjos ca un urs, cu privirea patrunzatoare si vorba lui aspra, cu mina lui retinuta, ba chiar usor posaca fata de oameni, cu felul lui neaos de a spune ceea ce simte sau gandeste, n-a reusit niciodata sa-si faca prea multi prieteni.

Ba dimpotriva, a starnit antipatii gaunoase si chiar teama. Putini au fost cei care au avut rabdarea sa-l cunoasca cu adevarat, sa-i descopere sensibilitatea tipica celor care iubesc in halul asta natura. Tradarile si dezamagirile s-au tinut lant in viata lui, iar asta l-a instrainat si mai tare de lume.

"O sa te miri, dar eu zic ca ursii sunt mult mai prietenosi decat oamenii. Totul e sa le respecti tihna si echilibrul. Sa nu dai buzna in viata lor." Lectia asta a invatat-o demult, de la bunicul lui, unul din cei mai vestiti ciobani din tara.

Avea o stana uriasa, greu de pazit, mai ales in vremurile alea, cand ursii erau cu mult mai numerosi si toti ciobanii se plangeau de prapadul pe care-l lasau printre oi. Intr-o noapte, batranul a auzit cainii latrand de mama focului.
Omul padurilor

Paradisul verde. Mai exista inca paduri neumblate

A iesit afara si, banuind ca-i vorba de vreo salbaticiune, a inceput sa urle cat il tineau bojocii. Sub lumina palida a lunii, undeva, sus, pe o creasta, a vazut silueta unui urs. Statea acolo, in doua labe, si se uita impasibil la el cum tipa si se agita ca sa-l alunge. Intr-un tarziu, a disparut dupa creasta si pana dimineata nu s-a mai intors.

A doua zi, batranul s-a gandit sa faca un cocolos urias din mamaliga, cu o bucata mare de cas inauntru, pe care spre seara a dus-o aproape de creasta pe care vazuse ursul. A urmat o noapte linistita, iar a doua zi dimineata, cocolosul de mamaliga nu mai era acolo. Si tot asa, aproape zi de zi, mosul ii pregatea musafirului portia lui de mancare.

I-a pus si-un nume, Ghita, si asa de tare s-au imprietenit, ca astepta uneori noaptea sa-i duca mamaliga si se apropia la doar cativa pasi de el. "Ia, Ghita, tata, de-aici! Ca ti-oi aduce in fiecare zi sa mananci, numa' sa-mi lasi oile-n pace."

Si Ghita nu s-a atins de oile lui niciodata.
In ochii lui Radu sclipesc cateva lacrimi. Povestea asta i-a starnit amintiri de nepretuit. Urcam mai departe, spre zmeuris. Urmele ursului n-au mai aparut pe poteca. "Pe-aici, pe undeva, a fost prima mea intalnire cu ursul.

Aveam vreo zece ani, tocmai culesesem un cos plin cu zmeura si ma intorceam acasa. Am auzit o bufnitura in spate si cand m-am intors, cam la cinci pasi, o namila venea direct spre mine. Am aruncat cosul cu zmeura si pana acasa nu m-am mai oprit din tipat, ca trei zile n-am mai putut sa vorbesc de-atata raguseala.

Tin minte ca noaptea aia n-am inchis un ochi, asa de rau m-am speriat. Mai tarziu m-am dumirit ca ursul n-avea nici o treaba cu mine, ca voia numai zmeura mea si-atat. De-atunci am avut zeci de intalniri d-astea. Dar n-am mai fugit niciodata si nici nu m-am mai speriat.

Ti-am zis, n-o sa auzi vreodata ca sare ursul la oameni asa, din senin." De undeva, de sus, din padure, se aude un fosnet si-apoi un trosnet scurt, ca de un vreasc rupt. E primul meu moment de teama. Radu se opreste brusc, plimbandu-si privirea printre copaci. Calm, face cativa pasi spre locul ala, apoi se intoarce catre mine zambind. Era doar un caine.

Da, pare incredibil, dar padurile astea sunt pline de caini. "Vin oameni de la Bucuresti sau din alte orase si isi abandoneaza cainii aici. Am vazut cu ochii mei asta. Le dau drumul din masina jos, la marginea padurii. Si cainii, saracii, alearga disperati dupa masina, pana scot limba de-un cot. Se opresc si raman, amaratii, uitandu-se dupa ea, pana n-o mai vad.

Sute de caini bantuie prin padurile astea. Nu mai zic de tonele de gunoaie, de zgomotul ATV-urilor, de momirea ursilor cu mancare. Si uite-asa se duce dracu' tot ecosistemul asta, sau cum i-o zice! De la niste oameni nemernici."



Baiatul si muntele


Povestea lui Radu Padure incepe de pe la patru ani, cand parintii lui obisnuiau sa urce pe munte fara sa-l ia cu ei. N-a acceptat mult timp o asemenea insulta. Era o zi de toamna. Aveau musafiri de la Bucuresti, iar parintii s-au hotarat sa-i distreze cu o ascensiune montana.

L-au dus pe Radu in camera lui de la etaj, i-au incuiat usa, i-au ascuns ghetele si au pornit la drum. Pentru bietul copil era deja prea mult. A luat un cearsaf, l-a facut sul, l-a legat la un capat de manerul ferestrei si a coborat pana in curte.
Omul padurilor

Un om hipnotizat de natura

Si-a pus apoi in rucsac o butelcuta cu apa, doua felii de paine cu marmelada si cu asta era cam gata de drum. Doar ghetele nu erau de gasit. N-a insistat prea mult. Si-a tras pe picioare doua perechi de ciorapi grosi, din lana, si a luat-o usor pe strada, spre marginea padurii, asa, doar in ciorapi.

De-acolo a pornit-o pieptis spre Cascada Urlatoarea, banuind ca intr-acolo s-au dus si parintii lui. Veneau oameni de sus si nu era unul sa nu se mire de aratarea asta mica, incaltata doar cu ciorapi. Apoi, aproape de cascada, i-a iesit in cale un vecin. "Unde-ai plecat mai, Raducule? Nu vezi ca n-ai incaltari in picioare?"

Nimic insa nu-l mai putea opri. "Ma duc dupa mama si tata", i-a raspuns, fara sa zaboveasca prea mult. "Pai asa, mai, baiatule? Descaltat? Vezi ca au trecut mai demult, nu cred ca-i ajungi, ziceau ca vor sa mearga pe Caraiman, tocmai la Cruce.

Mai bine hai cu mine inapoi." Copilul nici sa n-auda asa ceva. A trecut de Urlatoarea fara sa se opreasca si-a luat-o apoi pe Jepi, spre Babele. Pentru cine nu stie, traseul pe Valea Jepilor din Bucegi e anevoios si riscant, chiar si pentru un adult. Ciorapii lui erau deja rupti si plini de ciulini. Nimic insa nu-i clatina vointa de a-i ajunge din urma pe ai lui. Si chiar ii zarise undeva, sus de tot, pe creasta.

Erau insa mici de tot, adica foarte departe, nici macar strigatul nu ajungea pana la ei. Asa ca a grabit pasul cat a putut. Umbla de-acum mai mult descult, ciorapii erau zdrente si incepuse sa-l cam friga talpile, dar parca asta il zorea si mai tare. A fost poate cel mai greu urcus din viata lui. Avea numai cinci ani.

Isi aminteste ca nu s-a oprit nici o clipa, ca urca cu disperare, de parca il alerga cineva. S-a intalnit cu parintii tocmai la capatul traseului, adica la Crucea de pe Caraiman. Tatal lui suferea cu inima, iar momentul asta era sa se transforme intr-o mare drama.

Din acea zi, insa, Radu isi castigase dreptul de a calatori mereu alaturi de parinti. Ba mai mult, chiar si libertatea de a hoinari singur prin munti. A inceput cu Valea Azugii. Ii placea sa pescuiasca taman acolo unde era interzis, adica acolo unde veneau numai stabii de la partid. Un bat, un fir si un ac. Prindea pestisori pe care-i punea apoi ca momeala la pastravi.

Il alergau paznicii calare, iar el o lua sus, pe coasta, unde calul nu putea sa ajunga. Nu se intorcea niciodata acasa cu traista goala.

Domnul cel elegant de pe malul raului


Intr-o zi, Radu a vazut o Volga neagra oprita pe malul apei. Soferul era in masina, iar mai jos, langa apa, un domn elegant, cu manusi albe trei sferturi, tocmai tragea de o undita. S-a furisat in spatele lui si s-a asezat acolo, minunandu-se de undita aia mare si sofisticata. Domnul cu manusi a tras tare de fir, dar n-a reusit sa scoata decat un pestisor amarat. "Nenea, nu asa se prinde pestele", i-a zis copilul.

Omul s-a intors catre el mirat din cale-afara, iar soferul, speriat, a sarit indata din masina, gata sa-l insface pe bietul baiat. "Pai cum se prinde, mai, tancule?", l-a intrebat elegantul domn. "Va spun doar daca imi dati o ciocolata." Omul n-avea la el asa ceva, insa i-a promis ca la plecare o sa-l ia cu el, la cabana, si o sa-i dea cate dulciuri o vrea. I-a aratat apoi copilul toate tainele pescuitului.
Omul padurilor

Ursi carpatini, victimele ticalosiei omenesti

I-a scos din ac rama, ca nu cu d-astea pacalesti pastravul, si i-a pus un pestisor din provizia lui. N-au trecut doua minute, ca au si scos un pastrav de toata frumusetea.

Apoi inca unul. Si-nca unul. Si tot asa, pana la pranz, cand nu mai incapea nici un peste in traista. La cabana, copilul si-a primit rasplata promisa: o cutie mare, plina cu pachete de ciocolata. Apoi a mai ramas putin sa ajute la curatatul pestelui. A intins pe masa mai multe fire de urzici si a inceput sa insire peste ele pestii curatati.

"Asa trebuie tinuti, ca sa le dea un gust aromat, atunci cand ii prajiti." Uluit de o asa iscusinta din partea unui pusti de numai zece ani, barbatul i-a ordonat soferului sa-l duca acasa si sa le ceara parintilor permisiunea de a-l mai lua si altadata in compania lui. In oras, valva mare. Ce cauta Volga neagra la poarta lui Alexe, tamplarul?

Asa a aflat si copilul ca domnul ala elegant, cu care tocmai se imprietenise, era Ion Gheorghe Maurer, prim-ministrul Romaniei. Radu devenise eroul orasului. La scoala, toti colegii il priveau cu respect. Profesorii, pana mai ieri exigenti si chiar agresivi, erau acum numai un zambet, iar notele lui crescusera peste noapte.

Prietenia asta a lui cu Maurer a durat cam cinci ani. O data la o luna, doua, Volga neagra oprea la el in poarta si il lua la pescuit sau doar intr-o vizita la cabana. Uneori ramanea acolo si peste noapte, ba chiar si trei zile. "Intr-o zi mi-a zis ca vrea sa ma ia la vanatoare.

M-am bucurat mult, stiam tot ce misca in muntii astia, toate vaile, toate vagaunile, stiam unde sunt cerbii, ursii, caprele negre, stiam cate animale sunt pe fiecare coasta. I-am propus sa-l duc undeva, sus, la un cerb mare si frumos. Dar numai noaptea, inainte de boncanit. Stiam pe unde vine, chiar acolo ne-am asezat.

S-a lasat noaptea si deodata s-a auzit ceva trosnind. Era chiar el, minunatia aia de cerb. Maurer n-a stat pe ganduri. Poc, poc, doua focuri si gata, l-a pus la pamant. S-a urcat apoi peste el, l-a prins de coarne si m-a pus sa-i fac o poza. Era mandru nevoie mare. Iar frumusetea aia de cerb zacea fara suflare.

Am plans toata ziua, imaginea asta m-a urmarit ani de zile, era vina mea, o vina pe care nu mi-am iertat-o niciodata." Din acel moment, tot entuziasmul lui a pierit. Prim-ministrul tarii il dezamagise atat de tare, incat refuza sa-i mai dezvaluie ceva din secretele sale. Gasise un loc minunat undeva, in Cheile Tatarului.

Se retragea acolo singur cate doua, trei zile, spre disperarea parintilor. Era o grota in care isi facuse un culcus din ferigi. Noaptea aprindea focul la gura grotei si se culca fara frica. Pentru bietul copil, scarbit deja de naravurile oamenilor, locul asta era un adevarat paradis.

Jos, in oras, Volga cea neagra oprea tot mai rar la poarta lui, pana cand n-a mai venit deloc. Ceva mai tarziu insa, de ziua lui, Maurer i-a trimis un cadou. Un costum verde, de vanator, pe care baiatul nu l-a purtat niciodata. A fost ultimul semn de la el.

"Nu am nimic cu vanatorii, si eu am mai iesit la vanatoare. Insa e una sa vanezi, si alta sa faci macel, asa cum fac toti smecherii astazi. Trebuie sa respecti animalul, nu sa-l casapesti oricum si oricand, sa-i dai o sansa, chiar daca risti sa te omoare el pe tine. Asta e vanatoarea adevarata, o confruntare barbateasca.

Inainte, erau padurile pline de capre cu pui. Daca le deranjezi, s-a terminat cu ele. Am vazut anul asta sute de capre, dar n-am vazut nici macar un pui. Oamenii au luat-o razna de tot si aduc numai nenorocire prin muntii astia! Plange sufletul in mine cand vad atata prapad!"

Ajungem la zmeuris. Da, de curand a trecut pe-aici ursul. Jos, se vad urme proaspete. Cateva tufe zac culcate la pamant. Probabil ca ursul ne-a auzit si s-a ascuns undeva, pe aproape. Asteapta sa plecam ca sa-si continue ospatul.

Marea aventura


Mai tarziu, dupa terminarea scolii, Radu Alexe a inceput sa lucreze in padure, la exploatare. Decojea si fasona cu toporul brazii taiati. Si o facea bine, mai bine ca oricine, dar castigul era jalnic. Apoi, dupa ce si-a facut vana, a intrat la C.A.P.

Muncea mult, 12 ore pe zi, nimeni nu tragea ca el. Atunci defrisarile erau corecte si bine controlate. Se taiau numai arborii bolnavi sau cei rupti de vant. Iar in locul lor erau plantati imediat alti puieti. Radu castiga deja foarte mult. Ii placea sa munceasca, dar si sa se distreze.
Omul padurilor

"Una e sa vanezi, si alta sa faci macel"

Oamenii insa nu-l prea simpatizau, poate tocmai pentru ca incepuse sa prinda nitel cheag. Iar printre oamenii astia dusmanosi erau si cativa militieni care, periodic, pentru motive inventate, il asaltau cu amenzi. Asta, pentru ca niciodata nu dadea spert, nici macar atunci cand oameni in uniforma ii cereau pe sleau. In '86, satul de-atatea mizerii, s-a hotarat sa fuga din tara.

A urcat in trenul de Oradea si de-acolo a luat-o pe jos pana in Ungaria. Din greseala, a nimerit taman intr-o unitate militara. Ungurii l-au trimis imediat in tara, iar romanii, dupa ce l-au casapit in bataie, l-au condamnat la trei ani de inchisoare.

A iesit abia in decembrie '89, dupa fuga lui Ceausescu. S-a intors acasa, unde nimeni nu-l prea baga in seama. Prin februarie a cunoscut un francez, tigan la origini, pe nume Dimitri. Era dresor si venise in Sinaia sa cumpere doi ursi. Radu l-a ajutat sa-i gaseasca si asa s-au imprietenit.

Apoi, francezul s-a dus la el acasa, iar Radu a ramas mai departe, acelasi paria in orasul lui. Dupa vreo doua luni, a inteles clar ca rostul lui nu-i acolo. In martie, a plecat la Bucuresti, la o sora de-a lui. I-a cerut niste bani, zicandu-i ca la noapte o sa plece cu trenul la Arad si, de-acolo, mai departe, spre Franta, pe jos. Femeia nu i-a dat nici un sfant, pesemne o fi zis ca a luat-o razna.

I-a facut doua sandviciuri, i-a umplut o sticla cu apa si... drum bun. Radu a ajuns mai devreme in gara. Trenul era pe o linie moarta, undeva, spre triaj. S-a urcat intr-un vagon si s-a ascuns in pod, adica in zona dintre tavanul vagonului si acoperis. Nu voia sa aiba necazuri tocmai la inceputul calatoriei.

A rezistat acolo tot drumul, pana la Arad. De-acolo a inceput marea aventura. Pe jos, spre Franta. Nu umbla decat noaptea, doar prin paduri si locuri neumblate. In zori isi cauta un loc prin vagauni ascunse sau o tufa mai deasa unde urma sa doarma. Singurul lui ajutor era o harta veche si mototolita.

In rest, instinctul lui innascut. Primul popas, in Ungaria, intr-un fel de tabara pentru refugiati. A ramas acolo o saptamana. Din cand in cand, venea cineva si lua doi, trei oameni la munca. Locul ala nu era pentru el. A pornit mai departe, spre Austria. Mergea cam 70 de kilometri pe noapte, numai prin paduri si locuri ferite.

Cum vedea o lumina, ocolea numaidecat zona. Intr-o noapte, i-a iesit in cale o sera. A smuls vreo 30 de randuri de morcovi pe care i-a indesat in rucsac. Ii manca cu tot cu tarana, cate putin, sa-i ajunga. Dupa cateva nopti, a trecut in Austria. Avea ghetele zdrente, iar picioarele erau pline de rani. Undeva, la marginea unui sat, a gasit o anvelopa uzata.

A taiat-o cu cutitul, a cusut-o cu sarma si si-a facut un fel de opinci. Din cand in cand, in zori, inainte de culcare, vedea Dunarea si seara, cand pornea iar, incerca sa tina drumul mergand pe firul ei. A urmat apoi Germania. La doar cateva sute de metri de granita, in mijlocul padurii, a dat de un gard inalt de vreo trei metri.

A reusit sa-l sara, dar un ghimpe i-a agatat pulpa. Langa gard era un foisor parasit. Mai incolo, niste case solide, din beton, ca niste buncare. Ceva nu era in regula. Desi mai avea cateva ore pana la ziua, a socotit ca ar fi mai prudent sa innopteze acolo. Cand s-a trezit, dimineata, a auzit un huruit de motoare. Mai jos, pe un drum asfaltat, treceau doua masini blindate.

Asa a aflat ca se afla intr-o unitate militara. A sarit gardul din nou, ocolind zona. Zgarietura de la picior sangera puternic. Si-a facut din coji de copac un fel de pansament pe care l-a legat peste pulpa cu un siret. Ii era foarte frig, iar foamea ii provoca stari de halucinatii.

La marginea padurii, intr-o mica poiana, o femeie tocmai arunca din masina doi saci negri. Locul ala era o mica groapa de gunoi. Dupa plecarea femeii, Radu a desfacut sacii si a gasit trei bucati de paine si un borcan de Nutela. A hapait painea numaidecat, apoi a curatat cu un bat tot ce mai era pe fundul borcanului.

Doar asa a mai avut puterea sa-si continue drumul. A traversat Germania in 11 nopti. Ajuns apoi in Franta, s-a oprit in prima gara, intr-un orasel aproape de granita. Nu stia o iota franceza, oprea trecatorii si repeta intruna, cu disperare, "Nancy! Nancy!".

Iar oamenii il ocoleau ingroziti de-o asa aratare. Pana la urma, un tanar i-a aratat cu mana pe unde s-o ia. A doua zi, dupa 31 de nopti de mers incontinuu, a reusit sa ajunga la Nancy, acolo unde locuia prietenul lui, Dimitri.

Timp de aproape doua saptamani a zacut la pat, oblojindu-si rana de la picior. Apoi, au pornit amandoi cu ursii in turneu. Dimitri le canta melodii rusesti la mandolina, iar Radu ii punea sa danseze. Zi de zi, oras dupa oras. Spectacolul lor umplea pietele.

Simpaticii ursi erau niste adevarati maestrii ai dansului, iar Radu incepuse sa castige binisor. Insa scopul lui era altul. Voia sa faca ceea ce i-a placut dintotdeauna, sa lucreze in padure. Si-a cumparat o drujba si, dupa vreo sapte luni, visul lui s-a implinit. Un tanar francez i-a dat in grija o padure de rasinoase aflata undeva in mijlocul tarii.

L-a dus acolo cu o masina, i-a lasat provizii cam pentru doua saptamani si, de atunci, vreme de patru ani, n-a mai iesit din padure. Era, in sfarsit, din nou in mediul lui. Muncea pe branci, din zori pana aproape de miezul noptii. Taia tot ce nu mai era productiv, decojea, fasona, planta puieti. Timp de patru ani, singur, ca un nebun.
Omul padurilor
Prin satele din imprejurimi, s-a dus iute vestea ca acolo, in padurea aia, traieste un fel de Yeti roman care munceste pe rupte. Cu timpul, oamenii curiosi au inceput sa-l viziteze, unii ajutandu-l cu provizii. Veneau acolo sa vada cu ochii lor ciudatenia aia de om. Iar pentru el, nu era deloc rau. Doar asa mai reusea sa invete ceva din limba franceza. Dupa patru ani, cineva i-a propus sa-l ajute sa lucreze independent.

Adica sa ia chiar el parcele de padure in concesiune. Nici nu indraznise sa viseze vreodata asa ceva. Facuse deja economii serioase, isi permitea sa mearga la licitatii. In scurt timp, dupa ce si-a rezolvat definitiv problema cu statutul sau de emigrant, a intrat in afaceri.

S-a inscris intr-o asociatie forestiera, a luat o parcela de padure in nord-vestul Frantei, intre Rennes si Laval, si-a luat un Jeep, devenind repede unul dintre cei mai prosperi padurari din regiune. In patru ani, averea lui era cam de doua milioane de franci, adica vreo 400.000 de euro.

Periodic consulta cataloage, participa la licitatii, apoi singur taia tot ce nu mai era productiv, prelucra si vindea. In cele din urma insa, toata nebunia asta l-a obosit. S-a hotarat sa-si ia o casa, vreo 11 hectare de teren si sa se opreasca aici. Totul era insa numai paragina, asa ca a plantat cu mana lui cam 28 de mii de fire de arbori, si astazi, pe locul ala, e o frumusete de padure.

Apoi, in 2002, a decis sa revina in Romania, sa-si faca si aici o casa si, poate, cine stie, sa-si inchege chiar si o afacere. A dat insa de aceleasi naravuri romanesti care l-au scarbit toata viata. A cheltuit toti banii si nici macar n-a reusit sa termine casa. Padurile copilariei lui sunt astazi adevarate gropi de gunoi.

Se taie copaci fara mila, ursii au luat-o razna, caprele nu mai au pui. "Cand vad cat de generos a fost Dumnezeu cu tara asta si cum ne batem noi joc de ea, imi vine sa plang de ciuda." In Franta, padurea si casa le-a lasat in grija unui vecin. Pentru plantarea celor 28 de mii de copaci, statul francez i-a facut un cadou.

Timp de 20 de ani nu plateste impozit. Si maine s-ar intoarce acolo, dar parca o forta nevazuta il tine pe loc. Oamenii din oras nu prea il vad. Sta zile si nopti ascuns prin paduri. Duce mancare animalelor si doarme pe unde il prinde noaptea. Grota aia frumoasa, din Cheile Tatarului, unde fugea de lume, e tot acolo, curata si neatinsa.

Isi face asternut din feriga, aprinde un foc la intrare si ramane acolo ore in sir. Asculta fosnetul padurii, icnetul copacilor seculari si rasuflarea soptita a animalelor. In rest, nu-i mai trebuie nimic.
Fotografiile autorului (3) / Florin Andreescu (2)
Share/Bookmark

Vetre sacre dacice moderne in Muntii Carpati



Share/Bookmark

Saving Valentina.6.8.11.h264.mov



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Nezha Conquers the Dragon King (1979) part 1/6 (English subs)



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Intoarcerea in Eden

Intoarcerea in Eden

Minunea din varful dealului

Tot mai multi romani au curaj sa spuna la revedere orasului si sa se mute la tara, manati de dorinta de a trai in natura, liberi si fericiti. Chiar daca uneori realitatea e mai prejos decat visul, ei nu regreta pasul facut


Peste comuna bihoreana Rosia s-a asezat, din nou, aceeasi toamna milenara, verde-ruginie. Pesterile din catunul Runcu adapostesc in adancul lor urme de pas de om vechi de 40.000 de ani, bijuterii din aur si bronz ale unor conducatori de acum 5-6.000 de ani si cele mai frumoase cristale transparente de calcit. La suprafata, insa, cea mai cautata bratara de aur e munca, pe care oamenii o platesc cu sudoarea lor.


In zori de zi, cand ultimele umbre ale noptii se topeau pe spinarea dealurilor arcuite ca niste valuri, un car tras de boi urca agale pe drumul de piatra ce leaga cele douasprezece gospodarii rasfirate ici-colo pe dealul Runcu.


O coasa musca, fara intreruperi, din iarba inalta de vreo doua palme.
"'Mneata buna, baciu Patru! Doamne ajuta!", zise omul din caruta cosasului.
"Buna sa-ti fie inima si Doamne ajuta!", raspunse batranul, intrerupand o clipa cantecul cutii pe taisul coasei.
"Da' tare devreme te-ai mai trezit".


"Pai da, ca amu se taie iarba mai bine, cat tine roua zorilor", spuse Petru. Apoi infipse iarasi taisul coasei in covorul inflorat. Fras... fras... fras... In urma batranului Petru, otava se asternea in brazde.


Liberi si fericiti



Pe terasa unei case din lemn, pictorita Angela Szabo asteapta rasaritul soarelui in fata unui ibric de cafea aburind. Vorbeste cu ochii pierduti pe pajistile umezite de roua.

"Aici, oamenii au o randuiala a lor, la fel ca si natura. Asa cum stiu ca vine noaptea dupa zi sau iese soarele dupa ploaie, tot asa stiu sa-si randuiasca munca, traiul si intreaga viata.
Intoarcerea in Eden
E drept ca unii inca mai ara pamantul cu plugul din lemn, secera graul tot cu coasa, trudesc pamantul cu mainile goale, cum s-ar spune, insa, in ciuda conditiilor aspre, au o sanatate si-o pofta de viata de invidiat.

Gasesti la ei o bunatate si-o caldura sufleteasca care nu pot fi date decat de viata lor curata de oameni liberi. Nu-s bogati, dar nici nu am vazut pe vreunul hapsan dupa bani. Vin sa-ti dea o mana de ajutor fara sa-i chemi. Sunt calmi, si pe langa oricine treci, iti spune o vorba buna si te saluta cu "Doamne ajuta"".


Angela a renuntat definitiv la strazile asfaltate. S-a mutat in catunul Runcu, impreuna cu sotul ei, in urma cu trei ani. Pana la varsta de 30 de ani, Angela si Dezideriu Szabo au trait in oras. Ea la Cluj, el la Timisoara. Ea profesoara de arte plastice, el absolvent al Facultatii de Mediu. Amandoi au o pasiune comuna, speologia, care i-a si unit de altfel.

Pasii li s-au intersectat prima data in pesterile din catunul Runcu. "Cand am fost prima oara aici, nu m-am gandit nici o clipa ca, nu peste mult timp, am sa-mi ridic casa chiar in vecinatatea pesterii cu cei mai vechi pasi omenesti din lume".


Sotii Szabo au renuntat la lumea urbana si la conditiile de la oras, nu din vreo constrangere sociala, ci, pur si simplu, au descoperit ca viata poate fi traita si altfel. Si-au gasit alte valori. Decizia a venit ca o strafulgerare.

"Am avut un moment de luciditate, cand ne-am gasit alte valori, alte scopuri in viata. Ne-am dat seama ca existenta mai ascunde si altceva. Nu-i numai munca, de dimineata pana seara, iar la sfarsitul zilei, constati ca n-ai bani nici de un ceai cu prietenii. Ne-am dat seama ca viata este un bun de mare pret.
Intoarcerea in Eden

Exista si romani fericiti: sotii Szabo

E unica si irepetabila. Ne-a dat-o Dumnezeu ca sa fim fericiti, nu s-o punem la dispozitia altora sau s-o taram dupa noi prin tot felul de conventii sociale, impuse de altii. La oras, toate activitatile au inceput sa se invarta in jurul supermarketurilor.

Acolo-i locul de joaca al copiilor, acolo isi dau parintii toate intalnirile, acolo-si petrec tinerii pretiosul lor timp liber. Orasu-i bombardat cu informatii care nu fac altceva decat sa comaseze oamenii spre anumite directii, diabolic de bine controlate. Orasenii nu stiu decat ceea ce li se baga in cap. De mici sunt invatati cum sa vada realitatea.

Le este intretinut efectul acela de turma. E la moda o anumita vestimentatie, un anumit tip de masina sau un nou model de mobila, trebuie sa tii ritmul, daca vrei sa fii acceptat de societate, altfel risti sa fii exclus, chiar si de cercul de prieteni. Ei nu vad ca totu-i o manipulare grosolana. Sunt prinsi ca-n zalele unui lant.

Numai un pic daca ar apuca sa scoata capul din acea veriga, sa-si deschida putintel sufletul si si-ar da seama cat ii de searbada si fara rost viata pe care o duc; si ca exista si alte variante, mult mai simple si pe placul fiecaruia. La tara, spre exemplu.

Pentru ca aici iti descoperi si alte simturi, pe care la oras nu stii ca le ai, din cauza presiunii timpului sub care esti tinut, si a stresului. Insa, dupa ce reusesti sa te desprinzi, sa intri in conexiune cu plantele, cu natura, apare o pace si o liniste interioara care nu pot fi cumparate cu toate bogatiile din lume. Revii la starea naturala, aceea de om liber".



Las' ca fi-o



Usor nu este! Sotii Szabo recunosc ca nu se pot integra inca in ritmul vietii rurale a localnicilor, dar nici sa se intoarca in stresul dat de stilul de trai urban nu vor, sub nici o forma.

"Fereasca Dumnezeu! Pentru nimic in lume nu m-as muta inapoi la oras! La inceput si mie mi-a fost greu.
Intoarcerea in Eden

Fericire romaneasca. Turisti straini la Rosia

Voiam sa fac totul in graba, asa cum fusesem deprinsa, n-aveam rabdare pentru nimic, si daca nu terminam ceva repede, repede, credeam ca lucrul acela-i deja ratat. Cand le auzeam pe femeile de aici strigandu-mi: "Ce atata graba, doamna, lasa ca fi-o", in loc sa ma calmez, ma enervam si mai tare. Este o zicala veche asta, pe aici, insa, cu timpul, mi-am dat seama cata invatatura si ce mare incarcatura pozitiva purtau vorbele lor.

Psihologic vorbind, cand exprimi "las' ca fi-o", vezi lucrul deja terminat. Asta vine in momentul cand nu mai esti conditionat de factorul timp, doar atunci poti sa privesti lucrurile in intreaga lor desfasurare. Aici, toate lucrurile se fac la momentul lor, asa cum randuieste sfanta natura, nu dupa cum decide primarul sau seful de birou sau responsabilul de la scara de bloc.

Aici identitatea ti-o formezi dupa modul cum comunici cu natura si nu dupa cum te imbraci si dupa ce masina si cati bani ai".
Sotii Szabo si-au amenajat in catunul Runcu o gospodarie in toata regula. Gradina cu solar pentru legume si apa trasa-n casa.

Au conditii de oras, incalzire pe centrala proprie, masina de spalat, frigider, aragaz, iar pentru iarna, si-au pregatit o stiva de lemne numai bune de crapat. Autoturismul cumparat la mana a doua si-l parcheaza, cand e vremea rea, sub un mar paduret, la vreo 200 de metri de casa. Nu-l inchid niciodata, nici nu-i nevoie. Furtul e o infractiune inca necunoscuta in catunul Runcu.


In locuinta lor, banii si televizorul sunt lucruri de prisos. "La televizor nu ne uitam, iar banii-s doar niste hartii de care te folosesti uneori, nu-s un scop in sine", spune Dezideriu. Cheltuieli au doar cu factura la curent si pretul cartelei pentru telefonul mobil.
Intoarcerea in Eden

Satul bihorean Rosia

In solarul din gradina au avut in aceasta toamna atatea rosii si ardei, incat au dat la toti vecinii, acestia, la randul lor, i-au rasplatit cu oua, faina si lapte.
Casa din lemn a familiei Szabo arata ca o galerie de arta. Lucrarile inspirate din arta speologica contemporana impodobesc peretii casei, asemanator oarecum cu picturile rupestre din "locuintele" subterane invecinate. ''


Pictorita Angela Szabo a castigat cu tablourile sale cateva concursuri importante. Anul acesta, lucrarea "Explorari prin timp" a luat premiul intai la categoria Pictura, in cadrul Festivalului National de Arta Speologica de la Timisoara. Lucrarea "Capricornul" a fost selectata pentru Trienala de pictura de la Oradea si va intra in catalogul acestui eveniment.

"Din pacate, in aceste vremuri, oamenii n-au bani pentru arta, abia daca le ajung pentru mancare. Pentru mine, pictura e o manifestare a sufletului. Pun pe panza ceea ce vine de undeva, din interiorul meu. Se spune ca frumusetea nu-i in afara, ci este in ochii celui care priveste".


Paie si termopan



Chiar in varful dealului Runcu, oradeanul Viorel Lascu, presedintele Federatiei Romane de Speologie, detine sase case pe care le-a reconstituit in stilul traditional al zonei. La unele a pastrat acoperisul din paie si lemnul din care au fost construite, pe altele le-a ridicat din temelii. Fostul grajd al caprelor, sura si depozitul de alimente le-a transformat in casute ca din poveste. Le-a pus geamuri termopan, parchet, gresie, faianta.

A captat apa de la un izvor si si-a dotat locuintele cu baie si calorifere cu incalzire proprie. "Alimentez cu apa tot catunul", spune el. Anul acesta a avut peste 300 de turisti, dintre care aproape jumatate din strainatate.
Intoarcerea in Eden

Viorel Lascu si casele lui fermecate


Lascu a ajuns la Rosia in urma cu 20 de ani, atras, si el, de renumitele pesteri ale comunei. I-a placut atat de mult zona incat a cumparat intai o sura, apoi casa si terenul de deasupra pesterilor Ciur Izvor si Ciur Ponor.

"Din cele peste 400 de pesteri cate au fost gasite pana acum, 30 le-am descoperit eu. Peste multe au dat minerii, in timpul exploatatiilor de bauxita. Cele mai renumite sunt Ciur Izbuc, in care se vad inca circa 300 de urme de pasi de om, ce dateaza de 30-40.000 de ani, Ciur Ponor, cu cel mai mare rau subteran parcurs de om, Pestera cu Morminti, unde au fost descoperite scheletele unor conducatori din urma cu 5-6.000 de ani, bijuterii din aur si bronz, Pestera Farcu, cu cele mai frumoase cristale transparente din calcit".
Intoarcerea in Eden

Deci, se poate: traditie, dar si confort


Seful Federatiei Romane de Speologie sustine ca o buna parte din pesterile de la Rosia au fost folosite pentru ritualuri religioase. Peretii cavernelor sunt decorati cu picturi rupestre, reprezentand ursi, bizoni, cai si lei, iar in pestera Farcu, spre exemplu, au fost gasite urme de foc si stalagmite, sub forma de falus, plantate in jur ca intr-un ceremonial ritualic.


"Din descoperirile facute pana acum, reiese ca aceasta zona are o locuire milenara. Aici a fost un culoar de circulatie care a mers pana in zona baltica. O ramura s-a deplasat spre est-sud-estul Frantei", declara speologul.


Sibila Rosiana


Intoarcerea in Eden

Casele vechi au devenit o marca a Romaniei. Turistii straini se dau in vant dupa ele

Marele carturar roman Nicolae Densusianu sustine si argumenteaza in "Dacia preistorica" faptul ca marea profetesa antica Sibila Eritrea s-ar fi nascut la Rosia, in Depresiunea Beiusului. De la aceasta zona, "rosie, datorita cantitatilor mari de bauxita", i s-ar trage si numele de Sibila Rosiana.

Tot aici, renumita profetesa si-ar fi intocmit puternicele sale oracole, scrise pe noua suluri de coaja de frasin, cu care a plecat, mai apoi, in batrana cetate de la Roma. Profetesa Sibila de la Rosia a ajuns renumita, temuta si respectata in intreaga lume, mai ales dupa celebrele intalniri ( 510 i.e.n.) cu cel de-al saselea si ultimul rege al Romei, Tarquinius Superbus, caruia i-a prezis marirea si decaderea imperiului roman, dar si dupa profetiile privind viitorul Greciei rostite la templul din Delphi, talmacite si rastalmacite de toata elita de poeti si filozofi eleni.


Comuna Rosia isi intinde cele 7.252 de hectare pe dealurile premontane ale masivului Padurea Craiului, in luncile paraielor Albioara si Soimus si ale vailor Pietrei Albe si Pietrei Negre, pe care sunt asezate cele doua sate componente, Rosia si Lazuri de Rosia, cu catunele lor - Curatura, Runcuri, Teis, Farcu, Tarina si Cutii.


Comuna Rosia are 2.644 de locuitori, din suprafata pe care localitatea o detine revenind fiecaruia aproape 3 hectare de teren si cate o pestera la 66 de suflete.


Situata la 80 de km de Oradea, 75 de km de Cluj si 30 km din Beius, pe DJ 764, comuna Rosia este pastratoarea unor bogatii subpamantene unicat in Europa, dar si a unei salbatice frumuseti montane. Rosia este localitatea cu cea mai mare densitate floristica din tara. Ocupatiile de suprafata ale locuitorilor zonei sunt cultivarea terenurilor agricole si cresterea animalelor.
Share/Bookmark

The Sound of Arrows - Into the Clouds



Share/Bookmark

Hot Chelle Rae - Tonight Tonight



Share/Bookmark

FILMUL DE DUMINICA-SUBS RO- Kingdom of Crooked Mirrors ENG / RO Subs "Королевс...


cybershamans-politia karmica a falsilor guru: Kingdom of Crooked Mirrors ENG / RO Subs "Королевс...: "Kingdom of Crooked Mirrors ( Russian : Королевство Кривых Зеркал , translit. Korolevstvo krivykh zerkal ) is a 1964 Soviet fairy tale f..."

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0